Până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 467 alin. 2 Cod procedură civilă în dosarul nr. 183D/2021 al Curții Constituționale (fiind primul dosar în care aceste dispoziții legale formează obiectul unui control de constituționalitate), invocată într-un litigiu gestionat de SCPA Șomlea & Asociații, rămâne în discuție modul de interpretare a acestui text de lege în practica judiciară, fiind de interes o soluție recentă pronunțată de Curtea de Apel Cluj în chiar litigiul care a generat sesizarea instanței constituționale.
Art. 467 alin. 2 Cod procedură civilă prevede că: „Partea care a executat parțial hotărârea de primă instanță, deși aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire la dispozițiile executate”. Aceste prevederi n-au avut corespondent în vechiul Cod de procedură civilă, iar expunerea de motive a Legii nr. 134/2010 privind noul Cod de procedură civilă nu prevede vreo justificare pentru suprimarea căii de atac a apelului pentru partea care execută hotărârea neexecutorie de primă instanță. Dar asta face (printre altele) obiectul examenului de constituționalitate.
Doctrina de drept procesual civil creează un punct de legătură între art. 467 alin. 2 și achiesarea parțială tacită la hotărâre, act de dispoziție reglementat de art. 464 alin. 3. Acest text arată dincolo de orice dubiu că „Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre”.
Se arată că „Articolul 467 alin. 2 reglementează efectele în apel ale achiesării tacite parțiale la hotărâre, pentru cazul în care acea hotărâre nu era susceptibilă de executare provizorie de drept (art. 448) sau pentru care nu a fost încuviințată executarea provizorie”[1]. Se precizează că „(…) nu reprezintă achiesare tacită nici neopunerea la executare, nici executarea în cazul urmăririi de către executorii judecătorești ca un semn de respect și supunere față de autoritatea legii, nici executarea sub amenințarea penalităților și nici trecerea termenului fără a exercita calea de atac, care înseamnă decădere”[2].
În consecință, „executarea voluntară a hotărârii, semnificând voința neîndoielnică a părții de a și-o însuși, nu trebuie să fie însoțită de rezerve. Este singura formă de achiesare implicită”[3]. Rezultă că „executarea unei hotărâri de către partea condamnată nu atrage prin ea însăși și fără distincție achiesarea la acea hotărâre. Ea are acest efect numai dacă nu este susceptibilă de nicio altă interpretare”[4].
În practica judiciară însă, dispozițiile art. 467 alin. 2 au fost interpretate obtuz până recent, reținându-se de către instanțe că „motivele subiective susținute de apelantă, pentru care aceasta a înțeles să facă plata sumei de (…) stabilită în sarcina sa prin sentința civilă nr. xxxx/03.11.2014, respectiv pentru a se evita curgerea în continuare a penalităților de întârziere, nu prezintă relevanță în contextul analizat, prevederile art. 467 al. 2 Cod procedură civilă fiind explicite în sensul pierderii dreptului de a face apel principal cu privire la dispozițiile executate pentru partea care, de bună voie, a executat parțial hotărârea de primă instanță, deși aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie”. (Decizia Civilă nr. 373/27.04.2015 a Tribunalului Specializat Cluj).
În același spirit au fost pronunțate aproape toate hotărârile în care s-a invocat incidența art. 467 alin. 2, cu o singură excepție identificată, în care s-a pus accent pe latura volitivă a achiesării tacite la hotărâre în modalitatea executării hotărârii neexecutorii de primă instanță, reținându-se că manifestarea de voință a părții care a achitat integral debitul stabilit prin hotărârea apelată constituia o achiesare tacită și integrală la hotărâre, întrucât nu a fost însoțită de niciun fel de obiecțiuni sau rezerve la momentul executării hotărârii. (Decizia civilă nr. 666/09.12.2019 a Curții de Apel Cluj)
În speța ce face obiectul prezentei analize, situația juridică a fost următoarea: pârâtele au fost obligate prin hotărârea de primă instanță la plata unui comision de intermediere imobiliară, a unor daune interese compensatorii și a unor penalități în cuantum de 30 Euro/zi de întârziere. Întrucât penalitățile nu erau stabilite procentual în raport de comision, ci aveau un cuantum fix, și nu erau plafonate prin contract la cuantumul comisionului (prevedere expresă), până la data comunicării hotărârii primei instanțe ajunseseră deja să cuantifice cât triplul comisionului.
După declararea apelului, pârâtele au efectuat plata comisionului către reclamantă, în scopul stopării cursului penalităților de întârziere, expunând clar scopul pentru care se efectuează plata și manifestându-și dezaprobul față de hotărârea apelată printr-o adresă explicativă însoțitoare a dovezii de plată.
Instanța de apel, respingând excepția de inadmisibilitate parțială a apelului, a reținut că „raportat la definiția legală a achiesării tacite la hotărâre, se constată că, în mod evident, nu suntem în prezența unei achiesări la hotărâre, din moment ce nu se poate reține intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre, ci chiar contrariul, din adresa nr. (…) emisă de apelantele pârâte și comunicate intimatei, reieșind atât poziția fermă a apelantelor în sensul contestării caracterului legal și temeinic al hotărârii primei instanțe, cât și scopul executării dispoziției apelate, și anume strict acela de limitare a pierderilor apelantelor în ipoteza confirmării soluției în apel, prin stoparea curgerii penalităților de întârziere în cuantum de 30 de Euro/zi de întârziere, datorate, conform sentinței apelate, începând cu data scadenţei comisionului de intermediere (inclusiv) şi până la data plății efective în temeiul contractului de intermediere”.
În recurs a fost menținută soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate parțială a apelului, reținându-se că „executarea unui act jurisdicțional în scopul limitării prejudiciului, concomitent cu valorizarea tuturor mijloacelor procesuale prin care se tinde la reformarea acestuia în condițiile legii procesuale care guvernează raportul litigios nu valorează achiesare în sensul definit de art. 454 C. proc. civ., circumstanțele de fapt care însoțesc executarea, reținute de instanța de apel, neputând fi asimilate intenției părții de a-și da adeziunea la hotărârea executată”. (Decizia Civilă nr. 199/07.04.2022 a Curții de Apel Cluj).
Fără a se vrea a fi o rețetă de succes pentru admisibilitatea apelului în cazul executării hotărârii neexecutorii de primă instanță, prezentul articol tinde la deschiderea unei noi viziuni privind interpretarea art. 467 alin. 2 Cod procedură civilă, care să fie îmbrățișată și de instanțele de judecată.
[1] G. Boroi & Co, Noul Cod de procedură Civilă, Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526, Ed. Hamangiu, București, 2013, pag. 871
[2] V.M. Ciobanu & Co, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pag. 1285.
[3] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă, vol. II, ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 188
[4] C.Gr.C. Zotta, Cod de procedură civilă adnotat, ediția a II-a, vol. IV, „Tirajul”, Institutul de Arte Grafice, București, 1941, p. 250-252, nr. 25
